Despre muze

 Un perete intreg pictat numai cu muze... Tacute, doar tacute, nu mute... Tacute si totusi simti ca-ti vorbesc, prin felul cum te privesc, cum strapung peretele cu privirea adanca si uneori misterioasa.. cum iti strapung pieptul si iti patrund pana la adancimi de suflet pe care nici tu nu le cunosteai, nici macar nu banuiai ca exista.. Muzele nu sunt frumoase, nu neaparat frumoase... Dar ascund durere, multa durere, greu de imaginat cat de multa durere.. Lacrimi.. toate au lacrimi in ochi, pe obraji, si mai ales in suflet.. Inimile lor, rani deschise.. Sangereaza de parca ar plange... Plang ca si cum ar sangera.. Lacrimi rosii, uneori negre... Suflete albe, stralucitoare... Alb de multe ori mai alb decat zapada... Le simti puritatea si frumusetea - le transpare prin piele, prin inocenta privirii, prin ochii mari, de copil.. 

Toata lumea mea e imaginara, dar muzele sunt reale.. Ireal de reale.. Realitatea mea invizibila, fara de care n-as mai fi putut sa traiesc, fara de care as fi murit de tot in momentul in care am hotarat ca nu vreau sa mai traiesc.. Si iata-ma.. Asadar, iata-ma, condamnata la viata, ca la carcera sau la ocna.. Si nici macar nu mai e o povara, pentru ca de mult nu mai sunt capabila sa port nimic pe umeri.. Las viata sa-si poarte singura propria povara.. N-o ajut decat prin faptul ca o adapostesc in mine.. Uneori o inec in lacrimi.. De multe ori o inec in durere.. Din timp in timp, nu mai am putere s-o iau in seama, s-o recunosc ca fiind a mea. O las sa existe si atat.. Si e fericita ca exista cel putin... Fie si independent de mine, mama si sora ei.. Binefacatoarea si tovarasa ei..